Cele mai frumoase zile sunt cele in care dimineata striga la mine zambind. Sar din pat raspunzandu-i la zambet, alerg prin casa ca si cum astept pe cineva drag, ma imbrac in viteza (sunt printre putinele zile in care “am haine azi”) si imi dau repede cu dermatograf clipind in oglinda ca si cum eu si cea de-acolo suntem complice unei bucurii ce isi asteapta desfasurarea. Si nu greseste nici cea hiperactiva, nici cea zambitoare din oglinda. Zilele care incep asa – ele ma incep pe mine, nu eu pe ele, caci asta mi-e cadoul de la viata, dimineata, pe perna: bucuria – nu se dezmint aproape niciodata. Intotdeauna sunt zile cu reusite, intotdeauna ma trezesc cantand prin holurile diminetii la serviciu, intotdeauna oamenii imi zambesc mai mult decat de obicei cand ma privesc fix in ochi.

In dimineata asta insa, m-am trezit nervoasa. Acum imi vine sa rad – nu am nici un motiv intemeiat sa zdruncin energiile bune.  Insa toata lumea era gri cu dungi drepte, atat de tepene incat era enervant ca nimic nu parea a se imbuna. Am visat urat? Poate m-am trezit pe-o bucatica de pat, gata sa cad? Hmm…

“Gata, am hotarat la masa in timp ce ma ratoiam la ochii verzi care ma priveau bland, azi sunt nervoasa si nu e cale de iesire! Sa fugiti cu totii, si pentru voi si pentru mine: sa ma lasati in pace!”…

A trecut 🙂 Sunt la serviciu si oamenii sunt lenesi de dimineata. Lenesi si calzi. Doar doamna Mariana pare-se ca s-a trezit ingramadita de raze: “Ia mai lasa-ma, mama, cu conceptiile tale comuniste!” Si a trantit telefonul.

O sa fie o zi buna!