Azi doresc sa nu mai fiu discreta. Se intampla atat de des ca oamenii sa priveasca cu nonsalanta celui care stie putin – caci cei care stiu multe stiu si cat de multe nu stiu – sensibila diferenta intre discretie si prostie. Ma doare uneori si tot de atatea ori raman contemplativa la micimea lor sufleteasca. Nu intelectuala, desi ar parea ca primeaza, ci sufleteasca, pentru ca fiecare dintre noi se naste cu un soi de cunoastere apriorica, sadita in adancimile sufletului de Univers, pe care nu doar ca o subevalueaza, insa o ignora chiar.

Azi doresc sa tip ca sa auda cei vesnic neatenti la viata cum arata unele suflete cand nu sunt banuite, prin asta, chinuite. Sa tip, pentru ca, atunci cand distanta dintre constiinte e mare, oamenii vorbesc unii peste altii, nu se aud, e nevoie sa strige. Si nici asa mesajul nu ajunge la alteritate. Sunt departe aproape iremediabil (cine stie?) unii de altii.

Azi doresc sa spun celor ce ma vad ca eu stiu. Ca simt profunzimi mai adanci decat isi inchipuie, ca miros durerea ascunsa de sine chiar. Ca raman insa de fiecare data blocata de ranile intrezarite sau de neglijenta impasibila in fata noutatii vesnice a vietii. Si tac. Privesc si zambesc ca si cum as bandaja. E discretie aproape de fiecare data.