Frumoși nebuni și nebunia frumosului

Am văzut nebuni de-aproape. Ei cred că totul e posibil. Am văzut de-aproape oameni despre care scriu ziarele, lideri incontestabili, oameni puternici financiar și social. Ei au crezut întotdeauna că totul e posibil.

Cred că cei mai mari dintre noi sunt cei altfel. Puțin nebuni, da. Puțin în afara realității, da. Cei care visează și când e zi, așa cum spunea Edgar Allan Poe, cei care cred că visul lor e posibil, trebuie doar să facă ceva pentru el. Cei care vad doar ce vor să vadă, care aud doar ce vor sa audă. Dacă ar fi măcar puțin realiști, mulți ar lăsa totul baltă. Însă cei care înving, cei care creează lumi, cei care ating visele și le poartă pe degete sunt conduși de o forță interioară paralelă cu rațiunea.

Am văzut zilele acestea în presă cazul Anei Maria Lebădă, tânăra care a plecat în New York fără nici un ban în buzunar, doar să-și urmeze un vis. E impresionant cum cineva care se poate bucura de un ușor comfort într-un loc pleacă să-i fie greu la un nivel înalt. E forță. Forță și nebunie. Atât. Nu e rațiunea de-a face mai mult (e, eventual, nebunia de-a face mai mult), nu e iubire de oameni sau de viață, nu e pasiune pentru un domeniu, deși ar fi putea fi un resort acesta. E nebunia de-a te arunca în gol, forța de-a visa și de-ai da la o parte pe toți cei care-ți spun ca nu e bine. Cine sunt ei să știe ce e în sufletul cuiva? Să-i știe zbuciumul lăuntric chiar cand totul merge bine în afară, să înțeleagă focul care te mână spre mai înalt. Oameni ca aceștia împing limitele omenirii, forțat cumva. Poți să fii cercetător și să descoperi ceva din întâmplare, pentru că energia aceea crescuse atât de mult încât se voia descoperită, însă la fel de bine poți tu singur să alergi după viitor.

Văd uneori în oameni acea forță care arde și zâmbesc. Suntem mai mulți. Trebuie doar sa credem că e adevărat ce e în noi, nu în afară.

Visează! Totul e posibil!

M-a emoționat până la lacrimi povestea. Da, asta e viață! Ăsta e vis!

Visul american trăit de o româncă. De la Botoșani la Universitatea Columbia, susținută cu bani de prieteni și necunoscuți

[articol preluat de pe http://www.jurnalul.ro]

“Am luat geamantanul şi am început să-l umplu. Tremuram. Nu m-am oprit până n-a fost gata. L-am închis şi l-am dus pe hol, ca să-mi fie clar că plec. Când a venit mama, a fost şocată. I-au dat lacrimile. N-a zis nimic atunci, dar am înţeles din tăcerea ei că accepta să plec”, ne povesteşte studenta Ana-Maria Lebădă.  Mama, însă, se frământa: cum să-şi lase copilul să plece aşa, fără nici un ban, din Botoşani tocmai la New York? Iniţial, o ameninţase că nu-i dă voie să plece până nu face rost măcar de banii de chirie şi de mâncare pe primul semestru. Vroia s-o ştie în siguranţă acolo, la capătul pământului, unde pleca. N-avea ea de unde să ştie că fiica ei urma să facă performanţă la New York, învăţând pe brânci şi mâncând zilnic pâine cu gem.

“Sunt două feluri de a trăi: ca şi cum n-ar exista miracole şi ca şi cum totul e un miracol”
“În zilele care au urmat, ma trezeam noaptea scăldată în sudoare. Plecam la New York fără nici un ban, doar cu taxa pentru primul semestru. Atât. Mă imaginam dormind în biserici sau în adăposturi pentru săraci, sau ascunzându-mă în bibliotecă înainte de ora închiderii. Efectiv, plecam fără nici un ban să-mi urmez un vis”. Acela de a face un master de Antropologie Socioculturală la Columbia University. De ce? Fiindcă aflase că acolo sunt cei mai buni profesori de antropologie din lume. Iar ea, la 24 de ani, descoperise ce vrea să facă în viaţă: să lucreze în echipele de arhitecţi care proiectează cartiere cu imigranţi. Continue reading

Gaudeamus 2011, la final

Si s-a terminat Gaudeamus-ul de anul acesta!

Ieri, in ultima zi, asteptam cu nerabdare sa se incheie. Am fost de serviciu in acest weekend la Jurnal si am atins un record personal: 5 filmari intr-o zi. Mult si dificil in aglomeratia de la Romexpo. Insa am simtit o bucurie imensa, caci, printre toti aceia grabiti si agitati, eu ajungeam sa vorbesc cu oameni mari si frumosi, inteligenti macar cat o editura sa le publice gandurile. Si, la final, cand ridicam Trofeul Presei la sectiunea tv, voiam sa mai fie macar o zi de targ.

In cifre, editia cu nr. 18 a Targului International Gaudeamus – carte de invatatura a insemnat cam asa:

– 650 de evenimente in 5 zile (lansari de carte, dezbateri, conferinte)

– aproape 400 de expozanti, intre care edituri si universitati, diverse asociatii si chiar cateva standuri cu bomboane

– peste 110 000 mii de vizitatori in toate zilele, iar cei mai multi sambata

S-au acordat si Trofeele Gaudeamus, in ultima zi:

– Editura Humanitas – locul I, Editura Rao – locul II, Editura Nemira – Locul III

– Cea mai ravnita carte a targului: Raspuns criticilor mei si neprietenilor lui Negru Voda, de Neagu Djuvara

– Premiul de excelenta – Editura Vinea, pentru promovarea literaturii romane la nivel international

Insa adevaratii castigatori au fost toti cei care au plecat acasa cu cel putin o carte in geanta.  Pentru acestia, premiile se numara in idei.

Pentru mine a fost al treilea Gaudeamus la TVR Cultural. Parca cel mai aglomerat si, paradoxal, mai linistit. Poate ca e doar experienta anilor trecuti la mijloc. “Botezul” la Jurnal Cultural l-am facut cu acest targ de carte, proaspat venita in redactie, si primul live a fost tot la Gaudeamus, anul trecut.

O alta lume cu alte reguli

In tramvai, in plina aglomeratie, o doamna urla la o alta: “Astea-s regulile aici, si, daca nu-ti convine, muta-te din Romania!”

Ma gandesc de foarte multe ori, asa cum ma gandeam in copilarie cand nu ma multumea ce vedeam in jur, ca sigur exista o lume unde ce mi se pare mie normal li se pare si altora. Unde oamenii isi zambesc cand trec unul pe langa altul nu pentru ca sunt malins, ci pentru ca nimeni nu are dreptul sa-l supere pe celalalt uitandu-se urat, indiferent cate probleme ar avea. O lume unde grija pentru bunastarea celorlalti e linistitor de vizibila, unde fiecare se preocupa de fiecare altul, si, in acest fel, toata lumea e ingrijita. Stiu sigur ca o astfel de normalitate exista, caci intuitia nu a dat gres nici cand eram micuta.

Nu, mie nu-mi convin “regulile” de aici.

Dimineata de joi

Cele mai frumoase zile sunt cele in care dimineata striga la mine zambind. Sar din pat raspunzandu-i la zambet, alerg prin casa ca si cum astept pe cineva drag, ma imbrac in viteza (sunt printre putinele zile in care “am haine azi”) si imi dau repede cu dermatograf clipind in oglinda ca si cum eu si cea de-acolo suntem complice unei bucurii ce isi asteapta desfasurarea. Si nu greseste nici cea hiperactiva, nici cea zambitoare din oglinda. Zilele care incep asa – ele ma incep pe mine, nu eu pe ele, caci asta mi-e cadoul de la viata, dimineata, pe perna: bucuria – nu se dezmint aproape niciodata. Intotdeauna sunt zile cu reusite, intotdeauna ma trezesc cantand prin holurile diminetii la serviciu, intotdeauna oamenii imi zambesc mai mult decat de obicei cand ma privesc fix in ochi.

In dimineata asta insa, m-am trezit nervoasa. Acum imi vine sa rad – nu am nici un motiv intemeiat sa zdruncin energiile bune.  Insa toata lumea era gri cu dungi drepte, atat de tepene incat era enervant ca nimic nu parea a se imbuna. Am visat urat? Poate m-am trezit pe-o bucatica de pat, gata sa cad? Hmm…

“Gata, am hotarat la masa in timp ce ma ratoiam la ochii verzi care ma priveau bland, azi sunt nervoasa si nu e cale de iesire! Sa fugiti cu totii, si pentru voi si pentru mine: sa ma lasati in pace!”…

A trecut 🙂 Sunt la serviciu si oamenii sunt lenesi de dimineata. Lenesi si calzi. Doar doamna Mariana pare-se ca s-a trezit ingramadita de raze: “Ia mai lasa-ma, mama, cu conceptiile tale comuniste!” Si a trantit telefonul.

O sa fie o zi buna!

 

De la capat, asadar.

Azi doresc sa nu mai fiu discreta. Se intampla atat de des ca oamenii sa priveasca cu nonsalanta celui care stie putin – caci cei care stiu multe stiu si cat de multe nu stiu – sensibila diferenta intre discretie si prostie. Ma doare uneori si tot de atatea ori raman contemplativa la micimea lor sufleteasca. Nu intelectuala, desi ar parea ca primeaza, ci sufleteasca, pentru ca fiecare dintre noi se naste cu un soi de cunoastere apriorica, sadita in adancimile sufletului de Univers, pe care nu doar ca o subevalueaza, insa o ignora chiar.

Azi doresc sa tip ca sa auda cei vesnic neatenti la viata cum arata unele suflete cand nu sunt banuite, prin asta, chinuite. Sa tip, pentru ca, atunci cand distanta dintre constiinte e mare, oamenii vorbesc unii peste altii, nu se aud, e nevoie sa strige. Si nici asa mesajul nu ajunge la alteritate. Sunt departe aproape iremediabil (cine stie?) unii de altii.

Azi doresc sa spun celor ce ma vad ca eu stiu. Ca simt profunzimi mai adanci decat isi inchipuie, ca miros durerea ascunsa de sine chiar. Ca raman insa de fiecare data blocata de ranile intrezarite sau de neglijenta impasibila in fata noutatii vesnice a vietii. Si tac. Privesc si zambesc ca si cum as bandaja. E discretie aproape de fiecare data.