Applying Behavioural Insights to change my own life II

Almost 2 months of eating vegetarian food: proud of my achievement, especially because it is more about behaviour change rather than any other reason involved.

I promised to update some of the techniques I use, and I mostly wanted to speak about a simple framework: EAST, designed by a smart team. It should be Easy, Attractive, Social and Timely.

Easy
harness the power of defaults: vegetables are always there, I don’t need to decide what to eat each time.
reduce the ‘hassle factor’: I always buy meatless products, it’s somehow more simple to eat meatless when there’s no meat around to make me crave.

Attractive
attract attention: whenever my partner buys meat, I tend to do a bit of choice architecture in the fridge – the colourful, fresh vegetables are always in the front rows, and my food looks amazing all the time. It’s easy to pick it up and pleasant to eat.
– design rewards and sanctions for maximum effect: my rewards are purely motivational, as my self-esteem increases every time I choose to go meatless. Sometimes is harder than others, but this creates a positive attitude and high confidence that I can do what I want.

Social
public commitments work! I told everyone around me I am a vegetarian, so I can’t even touch bacon without being harshly judged. I have to keep my promise to them, if not to myself!

Timely
– it’s easier to change behaviours if the habit is already disrupted, so I decided to go vegetarian immediately after I returned from a trip to Barcelona, when my eating habits were disturbed anyway.

The EAST framework is not only easy to use, but specially designed to change people’s behaviours by policy-makers. You can find more about it here.

Advertisements

Despre sufletul pereche

“Lumea crede că sufletul pereche e cineva cu care te potrivești la fix, toți își doresc să fie așa. Dar sufletul pereche e o oglindă, e ăla care-ți arată toate chestiile care te trag înapoi, ăla care-ți atrage atenția asupra ta însăți, ca tu să-ți poți schimba viața. Probabil că un suflet pereche adevărat e cea mai importantă persoană pe care ți-e dat s-o întâlnești în viață, pentru că-ți dărâmă toate prejudecățile și te obligă să te trezești.”

Gilbert zice asta, într-o carte slabă pe care am citit-o de rușine că nu-s în rând cu lumea. O oarecare lume, e drept.

Dar, da, sunt de acord. Confruntarea cu alteritatea catalizează procesele conștientizării sinelui, iar când celălalt e aproape de miez -“sufletul pereche”-, sigur rezultatul va fi adevărul în formă cât mai aproape de puritatea interioară maximă.

Frământare

Unul dintre cele mai interesante bias-uri datorate nevoii de a aparține e “The Abilene Paradox”: nici unul din grup nu dorește direcția de mers (a unui proiect, de pildă), și totuși toată lumea merge cu grupul doar ca să nu strice status quo-ul.

Când nimeni nu se opune, toată lumea e de acord, nu?

Locus of control

When things go wrong, we should be able to understand which is the part we can change and which is that we can’t, and then act accordingly in order to change what is changeable.

Today a lot of things seem to go wrong around. I’m making a plan with the “locus of control” theory in mind: what is in my power to change?

Cuvinte peste ani

Am întâlnit zilele trecute un copil tare bun. M-a impresionat și i-am scris apoi ca să-i spun asta. Să-i spun că e o tânără incredibilă și ca ar trebui să se bucure mai mult de viață, să nu se zbuciume atât de mult pentru a fi văzută, apreciată. Să trăiască mai mult pentru ea.

Mă tot gândesc la fetița asta de atunci. Și azi am înțeles.

Mi-am scris mie.

“Draga mea,
Am plecat de la filmare cu gandul la tine. Nu iti scrie jurnalista acum, nu as avea cum, deontologic vorbind, sa-ti spun asta, ci iti scrie omul care te-a cunoscut.
Esti o tanara incredibil de talentata. Si la dans, si la vorba, dar mai ales la viata. Da, ai talent la viata. Asta inseamna curaj, carisma, tenacitate si acel je ne sais quoi care te face frumoasa ca intreg, interior si exterior. Tu nu stii, esti la anii la care le vrei pe toate si foarte bine, insa ai mai mult decat ce iti trebuie ca sa reusesti in viata. Iti spun asta caci eu am iesit recent din varsta ta, din zbuciumul acela de-a munci sa dovedesti ca esti bun si ca poti si ca le faci pe toate la fel de bine si ca nu conteaza oboseala si ca si ca…. Ia ce iti spun eu acum ca pe un calmant de inima, vei reusi! 🙂
Zambeam in seara asta in sinea mea caci recunosteam o parte din grijile mele in dorinta ta de-a fi mai buna. Mai buna decat cine? Nimeni nu-i ca tine ca sa compari. Mai buna decat tine ieri. Asta da. Insa esti incredibil de talentata si de frumoasa si radiezi cand vorbesti. Nu te lupta sa fii mai buna. Bucura-te ca devii mai buna si fara sa existe acea nemultumire continua. Sa nu cumva sa lasi dorinta de mai bine sa iti fure din multumirea a ceea ce esti deja. Caci esti mult! Si ai de ce sa fii multumita! […]
[…] ca esti un om extraordinar si ca esti asta pentru tine, nu pentru a multumi pe altii. Oricat te-ai hrani cu aplauzele celorlalti pentru ceea ce faci (de pe scena sau, simbolic, din viata de zi cu zi), sa nu uiti nici o clipa ca nu ai de ce sa demontrezi. Esti deja peste asteptari! 🙂
Imi vin multe sa-ti spun. Insa le vei descoperi singura. Esti printre Cei Putini. Bucura-te! E singurul sfat. Relaxeaza-te si bucura-te de tine si de bucuriile pe care le aduci altora 🙂
Sa cresti!”

 

Mi-am scris mie, ca să-mi liniștesc căutările adolescenței. Mi-am scris mie, așa cum am simțit că aș fi avut nevoie ca cineva să-mi scrie la vârsta aceea.

Frumoși nebuni și nebunia frumosului

Am văzut nebuni de-aproape. Ei cred că totul e posibil. Am văzut de-aproape oameni despre care scriu ziarele, lideri incontestabili, oameni puternici financiar și social. Ei au crezut întotdeauna că totul e posibil.

Cred că cei mai mari dintre noi sunt cei altfel. Puțin nebuni, da. Puțin în afara realității, da. Cei care visează și când e zi, așa cum spunea Edgar Allan Poe, cei care cred că visul lor e posibil, trebuie doar să facă ceva pentru el. Cei care vad doar ce vor să vadă, care aud doar ce vor sa audă. Dacă ar fi măcar puțin realiști, mulți ar lăsa totul baltă. Însă cei care înving, cei care creează lumi, cei care ating visele și le poartă pe degete sunt conduși de o forță interioară paralelă cu rațiunea.

Am văzut zilele acestea în presă cazul Anei Maria Lebădă, tânăra care a plecat în New York fără nici un ban în buzunar, doar să-și urmeze un vis. E impresionant cum cineva care se poate bucura de un ușor comfort într-un loc pleacă să-i fie greu la un nivel înalt. E forță. Forță și nebunie. Atât. Nu e rațiunea de-a face mai mult (e, eventual, nebunia de-a face mai mult), nu e iubire de oameni sau de viață, nu e pasiune pentru un domeniu, deși ar fi putea fi un resort acesta. E nebunia de-a te arunca în gol, forța de-a visa și de-ai da la o parte pe toți cei care-ți spun ca nu e bine. Cine sunt ei să știe ce e în sufletul cuiva? Să-i știe zbuciumul lăuntric chiar cand totul merge bine în afară, să înțeleagă focul care te mână spre mai înalt. Oameni ca aceștia împing limitele omenirii, forțat cumva. Poți să fii cercetător și să descoperi ceva din întâmplare, pentru că energia aceea crescuse atât de mult încât se voia descoperită, însă la fel de bine poți tu singur să alergi după viitor.

Văd uneori în oameni acea forță care arde și zâmbesc. Suntem mai mulți. Trebuie doar sa credem că e adevărat ce e în noi, nu în afară.

Visează! Totul e posibil!

M-a emoționat până la lacrimi povestea. Da, asta e viață! Ăsta e vis!

Visul american trăit de o româncă. De la Botoșani la Universitatea Columbia, susținută cu bani de prieteni și necunoscuți

[articol preluat de pe http://www.jurnalul.ro]

“Am luat geamantanul şi am început să-l umplu. Tremuram. Nu m-am oprit până n-a fost gata. L-am închis şi l-am dus pe hol, ca să-mi fie clar că plec. Când a venit mama, a fost şocată. I-au dat lacrimile. N-a zis nimic atunci, dar am înţeles din tăcerea ei că accepta să plec”, ne povesteşte studenta Ana-Maria Lebădă.  Mama, însă, se frământa: cum să-şi lase copilul să plece aşa, fără nici un ban, din Botoşani tocmai la New York? Iniţial, o ameninţase că nu-i dă voie să plece până nu face rost măcar de banii de chirie şi de mâncare pe primul semestru. Vroia s-o ştie în siguranţă acolo, la capătul pământului, unde pleca. N-avea ea de unde să ştie că fiica ei urma să facă performanţă la New York, învăţând pe brânci şi mâncând zilnic pâine cu gem.

“Sunt două feluri de a trăi: ca şi cum n-ar exista miracole şi ca şi cum totul e un miracol”
“În zilele care au urmat, ma trezeam noaptea scăldată în sudoare. Plecam la New York fără nici un ban, doar cu taxa pentru primul semestru. Atât. Mă imaginam dormind în biserici sau în adăposturi pentru săraci, sau ascunzându-mă în bibliotecă înainte de ora închiderii. Efectiv, plecam fără nici un ban să-mi urmez un vis”. Acela de a face un master de Antropologie Socioculturală la Columbia University. De ce? Fiindcă aflase că acolo sunt cei mai buni profesori de antropologie din lume. Iar ea, la 24 de ani, descoperise ce vrea să facă în viaţă: să lucreze în echipele de arhitecţi care proiectează cartiere cu imigranţi. Continue reading