Frumoși nebuni și nebunia frumosului

Am văzut nebuni de-aproape. Ei cred că totul e posibil. Am văzut de-aproape oameni despre care scriu ziarele, lideri incontestabili, oameni puternici financiar și social. Ei au crezut întotdeauna că totul e posibil.

Cred că cei mai mari dintre noi sunt cei altfel. Puțin nebuni, da. Puțin în afara realității, da. Cei care visează și când e zi, așa cum spunea Edgar Allan Poe, cei care cred că visul lor e posibil, trebuie doar să facă ceva pentru el. Cei care vad doar ce vor să vadă, care aud doar ce vor sa audă. Dacă ar fi măcar puțin realiști, mulți ar lăsa totul baltă. Însă cei care înving, cei care creează lumi, cei care ating visele și le poartă pe degete sunt conduși de o forță interioară paralelă cu rațiunea.

Am văzut zilele acestea în presă cazul Anei Maria Lebădă, tânăra care a plecat în New York fără nici un ban în buzunar, doar să-și urmeze un vis. E impresionant cum cineva care se poate bucura de un ușor comfort într-un loc pleacă să-i fie greu la un nivel înalt. E forță. Forță și nebunie. Atât. Nu e rațiunea de-a face mai mult (e, eventual, nebunia de-a face mai mult), nu e iubire de oameni sau de viață, nu e pasiune pentru un domeniu, deși ar fi putea fi un resort acesta. E nebunia de-a te arunca în gol, forța de-a visa și de-ai da la o parte pe toți cei care-ți spun ca nu e bine. Cine sunt ei să știe ce e în sufletul cuiva? Să-i știe zbuciumul lăuntric chiar cand totul merge bine în afară, să înțeleagă focul care te mână spre mai înalt. Oameni ca aceștia împing limitele omenirii, forțat cumva. Poți să fii cercetător și să descoperi ceva din întâmplare, pentru că energia aceea crescuse atât de mult încât se voia descoperită, însă la fel de bine poți tu singur să alergi după viitor.

Văd uneori în oameni acea forță care arde și zâmbesc. Suntem mai mulți. Trebuie doar sa credem că e adevărat ce e în noi, nu în afară.

Advertisements

Visează! Totul e posibil!

M-a emoționat până la lacrimi povestea. Da, asta e viață! Ăsta e vis!

Visul american trăit de o româncă. De la Botoșani la Universitatea Columbia, susținută cu bani de prieteni și necunoscuți

[articol preluat de pe http://www.jurnalul.ro]

“Am luat geamantanul şi am început să-l umplu. Tremuram. Nu m-am oprit până n-a fost gata. L-am închis şi l-am dus pe hol, ca să-mi fie clar că plec. Când a venit mama, a fost şocată. I-au dat lacrimile. N-a zis nimic atunci, dar am înţeles din tăcerea ei că accepta să plec”, ne povesteşte studenta Ana-Maria Lebădă.  Mama, însă, se frământa: cum să-şi lase copilul să plece aşa, fără nici un ban, din Botoşani tocmai la New York? Iniţial, o ameninţase că nu-i dă voie să plece până nu face rost măcar de banii de chirie şi de mâncare pe primul semestru. Vroia s-o ştie în siguranţă acolo, la capătul pământului, unde pleca. N-avea ea de unde să ştie că fiica ei urma să facă performanţă la New York, învăţând pe brânci şi mâncând zilnic pâine cu gem.

“Sunt două feluri de a trăi: ca şi cum n-ar exista miracole şi ca şi cum totul e un miracol”
“În zilele care au urmat, ma trezeam noaptea scăldată în sudoare. Plecam la New York fără nici un ban, doar cu taxa pentru primul semestru. Atât. Mă imaginam dormind în biserici sau în adăposturi pentru săraci, sau ascunzându-mă în bibliotecă înainte de ora închiderii. Efectiv, plecam fără nici un ban să-mi urmez un vis”. Acela de a face un master de Antropologie Socioculturală la Columbia University. De ce? Fiindcă aflase că acolo sunt cei mai buni profesori de antropologie din lume. Iar ea, la 24 de ani, descoperise ce vrea să facă în viaţă: să lucreze în echipele de arhitecţi care proiectează cartiere cu imigranţi. Continue reading